Zgomotul si Furia

18 e o stare de spirit

2009-01-05T23:43:00.011+02:00

Dragă Opşpe,

Mă numesc Andrada Ioana Rusan. Sau Rusan Andrada Ioana, nu-mi dau seama ce ordine iti convine mai mult. Andrada a fost fiica lui Burebista, se pare. Ioana e deja istorie. Chiar mai istorie decat atat. Mami spune ca atunci cand am inceput eu sa ma manifest la ea in burtica nu mai stia de nimeni cu numele asta. Cred ca o cred. Acum, daca iti doresti o Andrada, o poti gasi in toate barurile, toaletele de liceu sau galeriile de arta. Exista de toate inaltimile, greutatile, zodiile si orientarile sexuale. Totusi, nu cred ca asta ma face sa ma simt mai putin unica.

Lumea(din perspectiva mea) a inceput cu 18 ani in urma. Pana acolo nu-mi dau seama ce a fost. Mami spune ca atunci cand m-am nascut eram perfecta si aveam pielea fina si alba. Aveam totusi o pata mica si rosie undeva pe langa pleoapa, care insa nu incurca tare mult. Am fost un bebelus rau si am cam chinuit-o. Erau putine lucruri care imi conveneau, iar in caz contrar plangeam cu convingere. Cand am inceput sa umblu mergeam cu un batic rosu pe care il strangeam tare in pumn. Imi placea sa cred ca imi ofera echilibru. Am inceput sa vorbesc repede, pe la un an si o luna ma chinuiam deja cu primele cuvinte. De atunci nu m-am mai oprit.

Pe la doi ani am incercat sa imi bag bibica in paharul cu bere. Poza facuta atunci e probabil cea mai celebra dintre toate pozele mele. La 4 ani am avut un tort in forma de clovn, din care nu am vrut sa ii dau si unchiului meu, pentru ca refuzase sa imi cante "la multi ani".In a doua jumatate a primului deceniu de viata am devenit un guru al cartilor de colorat. De asemenea, bunica mea careia ii spuneam(si spun si acum) "babu" m-a initiat in arta confectionarii hainelor din hartie pentru papusile de hartie. De fiecare data imi spunea ca asa se juca ea in timpul razboiului, pentru ca nu se gaseau papusi adevarate si nu-mi amintesc daca am inteles atunci care ar putea fi legatura dintre papusi si razboi. Babu si-a dat seama ca am memorie buna intr-o zi cand am observat ca postasita, pe care o vedeam odata pe luna cand ii aducea pensia, si-a schimbat cerceii.

La 8 ani, un baiat m-a dus la expozitia de serpi si apoi la prajitura. Ne-am plimbat si mi-a povestit. Nu-mi amintesc ce, dar eu eram prea misogina sa simt ceva in legatura cu toata treaba asta. Abia peste multi ani mi-am dat seama ca a fost prima mea intalnire. Pana in ziua cand am implinit 10 ani am dormit in pat cu parintii mei, pentru ca imi era frica de combinatia intuneric-singuratate, in ciuda companiei ursuletei de la Mos Nicolae are isi aprindea obrajiorii si imi canta "Old MacDonald had a farm". Tot cam in acea perioada am facut prima mea afacere: mi-am vandut jucariile vechi copiilor de la bloc si am facut bani. Nu-mi amintesc la ce imi trebuiau bani pe atunci. Cand era ziua mamei ii faceam felicitari si ii cumparam bomboane si ciocolata pe care nu le manca mai niciodata. De fapt, de asta i le cumparam. Sa le pot manca eu. Mi-am petrecut primii 10 ani si jumatate din viata asteptandu-l pe fratiorul meu. Ulterior, mi-am complementat asteptarea cu rugaciuni si mi-am diversificat metodele, apeland prin scrisori si desene la autoritati precum Barza, Iepurasul de Pasti si Mos Craciun. Dupa mult timp, a sosit. Cand ne-am intalnit in sfarsit, eram separati de un geam prafuit de spital. El era mic, negricios, ciufulit si avea unghii mari. Eu am plans si i-am facut cu mana si am simtit ca il iubesc. De fapt, am aflat ca incepusem sa il iubesc cu mult timp inainte sa soseasca. L-am adus acasa si i-am promis ca o sa ma joc cu el cand creste atunci cand oracaia ca o broscuta, i-am schimbat scutecele pututroase si el imi zambea. La cel de-al doilea 1 Martie al lui avea deja doi dintisori, iar eu i-am luat un iepurila galben de plus.

Anii de scoala generala au curs pe fondul compunerilor despre gradina mea in care pot pastra mereu primavara si ograda bunicilor. Una a aparut chiar si in revista scolii. O mai pastrez si azi. De fapt, eu pastrez tot. Nu-mi reneg amintirile, le culeg si le aranjez pe toate cu grija in ultimul sertar al biroului. De fiecare data cand le rascolesc plang. Plang si la emisiuni cu copii care au distrofie musculara, plang la Dansez pentru tine, plang pentru altii cand nu o pot face ei, plang mereu, asa cum pangeam cand eram bebelus si ma dureau gingiile.

Acum nu vreau sa imi amintesc cat timp, l-am iubit pe un Gigi. El mi-a frant inima. Putine lucruri am mai simtit de atunci incolo. Prima oara m-am pensat in vacante dintre clasa a saptea si a opta. Mereu am fost mandra de sprancenele mele. Insa, de la o vreme, forma lor nu mai era cea pe care o doream si am hotarat sa o schimb. Dar mi-am dat seama ca e vorba de mult timp si multa munca si am abandonat. Am ramas cu sprancene relativ frumoase, dar straine. Atunci am incercat din nou. Le-am chinuit timp de o vara intreaga in care au fost in reconstructie, dupa care mi-au parut perfecte si s-au lipit de mine instantaneu. Atunci mi-am dat seama ca orice se poate schimba. Ca orice forma de sprancene se poate se schimba. Ca orice se poate schimba, chiar si atunci cand nu mai e vorba de sprancene. Nu vor fi niciodata perfecte sprancenele mele, tot timpul mai exista fire nabadaioase, dar eu sunt mandra stiind ca am muncit singura pentru ele.

Am avut prima BFF pe la 10 ani. De fapt a fost BF, pentru ca eu m-am mutat, ea si-a luat haine negre si a decis ca e rockerita si nu ne-am mai vazut de atunci. Pentru prietenele de acum n-as sti sa exprim nimic in cuvinte. Dupa atatia ani, cuvintele nu isi mai au rostul.

Acum ma bucur de sprancenele mele si de toate vietile imaginare pe care le refuz in favoarea celei pe care o am deja. Fac 250 de abdomene in fiecare seara, ma cert cu Ciocean care imi spune ca sunt cea mai nesimtita eleva a lui, ajung odata la cateva luni la urgenta cu alarme false de apendicita, ma lupt su PMS-ul si Codul Rutier National. Si multumesc. Sunt recunoscatoare.

Asta sunt eu. Opşpe, te bagi? Esti pregatit pentru mine?

A ta,
Andrada.

Multumesc

2008-11-05T23:57:00.008+02:00

Nu exista momente cand uit pentru ce traiesc. Exista insa multe momente cand uit sa ma intreb pentru ce traiesc. Si atunci mi se plimba prin ganduri o gramada de felicitari cu muzicuta pitigaiata care imi amintesc de lucrurile care au aparut in lumea asta special pentru mine. (Exista deci lucruri care, fara mine, nu ar fi fost.uau.)

"Iata-ma ramanand ceea ce sunt" (Nichita Stanescu). Ma izbesc de marginea neputintelor mele, ajung la concluzii cu care(culmea!) nici macar eu nu sunt de acord si de fiecare data ma intorc ciufulita la viata mea, cea din care nu inteleg nimic, si care imi aminteste, de fiecare data, despre sine ca nu se incadreaza in nicio regula, insiruire, string, progresie geometrica dintre cele pe care m-am mintit pana acum ca sunt in stare sa le talmacesc. Viata e descuranjanta. Intelegerea ei, de fapt. Si inutila. Singurul mod de intrebuintare viabil ar fi trairea ei. trairea pur si simplu.

Eu o rasfoiesc de multe ori pe a mea, si simt de fiecare data ca o pot lua in palme pe ca pe o gelatina rece si alunecoasa. Pana cand uit ca, in toate acele dati trecute cand am incercat operatiunea, mi-a alunecat pe papuci. O iau, o sterg de praf (de stele, vise/visuri, lacrimi si alte materii cu compozitite chimica nedefinita des intalnite in poezii, povesti, ghicitori si integrame), ca pe o carte fara varsta si simt miros sarat de zambet, lacrimi si stranut. si imi aleg cate-o poveste cu care sa dorm in fiecare seara. Acusi am scototict mai adanc si am gasit o aglomerare de ganduri pe care le-am maturat laolalta in urma cu mult timp. Atat de mult incat uitasem ca traiesc aceeasi viata de atunci.

"22 iulie

There were days when the sun was so cold…

…acesta nu pare a fi nici pe departe un inceput reusit pentru o poveste scrisa pe fundalul umed al unei zile ploioase si gri. Dar, rasfoind cu mintea paginile de acum cateva luni, cand sufletul ghemuit, natang, statea precum o fetita speriata care-si strange ursuletul la piept si genunchii in brate pet imp de furtuna, imi dau seama ca cerul nu putea fi mai senin si soarele nu putea rade mai tare ca acum.

Au fost lunile in care am luptat cel mai mult cu mine. Cu mine, cu ceea ce simteam, cu ceea ce nu simteam. Am luptat, m-am mai impiedicat, am cazut, m-am julit si am plans, dar m-am ridicat pana la urma, cu chiu cu vai, din lacrimi si noroi si am mers mai departe spre nu-stiam-ce. Am petrecut mult timp la fereastra, asteptand sa se iveasca un soare al meu, fie el cat de palid si sfrijit Dar era frig, intuneric si ceata si soarele nu se mai arata. Am ramas acolo pana tarziu; pervazul incepuse sa se curbeze, luand forma coatelor mele, iar de geamul aburit era lipit un nasuc in asteptare. In final, mi s-a facut frig, foame si somn si n-am mai putut astepta. Am plecat la culcare. Dimineata m-am trezit in miros de pepene galben si raset de bebelus: soarele zambea prin perdele.

[...] "

(Urmeaza o parte pe care inca nu as putea sa o dezvelesc. nu aici)

Daca viata mea ar avea un semn de carte, ar merita sa il las la pagina asta. Sau macar sa indoi un colt. De fapt, ar trebui sa fi deschis aici atat de des incat deja sa se deschida automat la pagina asta. Si sa o recit pe de rost. Sau daca ar lua foc intr-un incendiu, sa ma grabesc sa o salvez doar pe ea, sa o var in buzunar si sa fug in Timorul de est, sa ma fac profesoara de traforaj si sa imi fac o crescatorie de antilope. Sa o pun pe versuri si sa le-o cant tripletilor mei in fiecare miercuri, inainte de somnul de amiaza.

Pagina asta m-ar face sa ma simt intreaga, plina. si ar fi un memento pentru toate minunile pe care viata, neobosita, le pregateste pentru mine. M-ar face sa imi doresc in fiecare zi sa scriu o carte despre toate lucrurile imposibile. Adica depsre lucrurile care nu exista. Si sa ma gandesc ca pot schimba lumea.

P.S. La multi ani, mamico. Nu-mi amintesc cand am ajuns sa te iubesc asa de mult.

Sunt un măgăruş.

[Katie Melua-Thank you, stars]

seeking some phrase for a new mood

2008-09-16T22:05:00.000+03:00

Life. Everything is perfect, everything is hopeless.

As fi ramas mereu pe strazi

sa fluier baloane de sapun prin doua gauri -una mare, una mica.

Le-as fi impins fioros sa zboare si le-as fi cules apoi

fiecare data,

dezumflate, din asfaltul gaunos.

S-ar fi agatat in crengi, spini si cabluri de inalta tensiune.

Batranii le-ar fi inghitit fara sa observe

(…in timp ce cumpara ziarul sau se scobesc in nas).

As fi amortit pe bordura in glas de pitigoi si injuraturi de sofer de autobus si mi-as fi spus mie

o poveste.

Despre baloanele mele care curata strada de cenusiu si intunericul din diminetile senine.

Si mi-as fi ascuns ca

fiecare data

incercam doar sa ma curat pe mine.

S-ar fi izbit de belti lucioase si m-ar fi stropit pe sireturi.

Si mi-as fi dat seama ca le-am pierdut urma abia dupa ce as fi rascolit o balta intreaga de mizerie strigandu-le pe nume.

As fi privit lumea prin gaura cea mica si m-as fi mintit(din nou) ca am reusit sa o vad

mai mare.

Asa, as fi uitat de baloanele pierdute si mi-as fi cautat o alta ocupatie.

Table, elastic sau colectionat timbre.

Trist si senin.

Azi m-am gandit la viata mea. De fapt, la viata si atat. Si mi-am dat seama ca nu inteleg nimic din ea.

[Pink Floyd-Brain Damage]

...ca niciodata

2008-09-06T02:22:00.000+03:00

Am vrut sa scriu un sfarsit pentru o poveste fara inceput. Si am cautat sfarsitul prin fiecare coltisor al mintii. Am crezut ca se ascunde de mine si am continuat sa il caut. Pana mi-am dat seama ca nici el nu exista.

Exista doar un sfarsit de capitol pentru povestea care ramane aceeasi, cu acelasi el si aceeasi ea.

S-a schimbat timpul, s-au schimbat sentimentele, dar a ramas ceva care ii leaga. Si acum stiu, nici nu o sa ii dezlege prea curand.

[Coldplay-Fix You]

N-ai intarziat, bine-ai venit! Te asteptam...

2008-09-02T16:19:00.002+03:00

Lanul de floarea soarelui, acelasi din fiecare an, o astepta zambind din fiecare petala. Fetita, aceeasi, a ajuns si ea intr-un tarziu. Dar deasupra lor, stralucea un alt soare, sovaielnic si purpuriu, ca un soare de apus. Da, ceva nu era in regula. Timpul nu mai era acelasi.

Timpul este mereu motivul pentru care anumite reintalniri sunt resimtite undeva in sotmac, ca un gol, ca o lipsa. Sau, cel putin, scuza pe care ne place sa o folosim pentru ca noi, in realitate, nu mai suntem aceeasi. Pentru ca in inima noastra s-au strecurat, tiptil-tiptil, alte lucruri care acum o inunda si le inghionesc pe cele vechi, cuibarite acolo dintotdeauna, tot mai spre periferie. Lucru pentru care tot timpul este de vina, pentru ca a trecut si ne-a impins si pe noi inainte odata cu el. Si asa, ne invartim intr-un cerc vicios in jurul copacului, calcandu-ne si rascalcandu-ne pe urme.

Sunt cateva locuri unde insa nu exista timp. Unul dintre ele este acela in care obisnuiai sa fii tu cu adevarat, tu cum in nici un alt loc nu ai curajul sa fii: desculta prin baligi, belti si cacacei de gaina, cu codite incalcite de vant, cu obraji arsi de soare, genunchi inverziti, piele mirosind a trifoi si suflet de puradel zambind cu gura pana la urechi. Locul in care te-ai descoperit pe tine, vara de vara, in miros de zmeura, fan si pancove cum numai bunica stie sa faca, pe fundal de cer moale si catifelat care flutura in bataia vantului ca un cearsaf imens pe sarma la uscat si se agata de dealurile pline de salcami, in zgomot de carute cu roti hodorogite, rime de betivi, cotcodacit de gaini cu gatul gol si glumele bunicului. Locul in care, la umbra dudului batran cu coaja plina de riduri, zbori tot mai sus cu leaganul de funie care te jeneaza la fundic. Si de fiecare data cand ajungi sus simti ca lumea ti se deschide la picioare, ca dintr-o data intelegi si stii. Locul in care iti gasesti inspiratia in fiecare samanta de bostan, in fiecare ciuperca bolunda si in fiecare tort facut din totoliga intr-o cutie de conserva.

Si cand aduci cu tine in bagaj timpul pe ulita batatorita de copite ostenite de diboli si magarusi, tot ce e simplu si firesc se transforma in realitate despuiata de poezie si gol in stomac. Iti dai seama cat e de deranjant sa nu poti face dus cel putin o data pe zi, ca nu are rost sa te sinchisesti sa iti strici manichiura facand mancare din totoliga, ca daca umbli desculta iti poate intra ceva in talpa; si ca picioarele iti sunt deja prea lungi pentru ca sa te mai poti da in leaganul care te ridica sa vezi lumea. Si ca, desi ai incercat pana acum sa ascunzi asta, ai crescut. Simti golul tot mai tare si simti ca nu mai apartii. Acolo si atunci. Timpul te-a dat de gol.

Dupa doar o saptamana, iti faci bagajele si te intorci acasa, lasandu-i pe bunici cu ochii plini de intrebari si amintiri din anii in care petreceai cu ei chiar si jumatate din vacanta. Si tu ai multe amintiri pe care le ascunzi cu grija unde timpul sa nu le poate rasfoi. Timpul pe care l-ai inghesuit nervoasa inapoi in bagaj, intre absorbante, sosete cu vacute si clestele de intors gene. Timpul pe care te grabesti sa il iei de acolo, din paradis, ca sa nu mai distruga. Timpul care te-a tradat.

[Pink Floyd-Time]

a fost odata...

2008-08-28T10:15:00.001+03:00

“You always try to keep it real

I’m in love with how you feel”

Buni: Cei mai face baiatu’ ala frumusel?

Andrada: Care baiat frumusel?

Buni: Ala, prietenul tau. Ii de totului frumusel.

Andrada: …

Buni: Ii bine sa ai un prieten ca el. Macar acuma, pana sunteti la liceu. Ca atunci cand iti merge la facultate iti mai vedea voi…

Andrada: !?!?!?!? Si tu zici sa stau tot liceu’ numa’ cu el?

Buni: Da’ sigur ca da!

Andrada: Pai da de ce?

Buni: Pai cum de ce?? Vrei sa creada toata lumea ca esti flusturatica?

Andrada: …

Exista oameni care iti pot schimba viata. Sau, sa nu o schimbe, sa o pastreze pe aceeasi, insa curatata de licheni, noroi si caca de musca.. Pentru ca apar in locul potrivit, la momentul potrivit (adica atunci cand sunt ultimul lucru pe care il doresti pentru tine, dar primul de care ai nevoie. si constientizezi asta abia mai tarziu). Exista oameni care te pot schimba tocmai pentru ca sunt dispusi sa se schimbe pentru tine.

Povestile cu el si ea au, de obicei, un inceput si un sfarsit. Exista insa una care nu are inceput (una pe care o stiu eu, poate sunt mai multe) si, sigur, va avea si un final, pe care insa nu il stiu. Pentru ea nu are inceput fiindca el a fost intotdeauna acolo pentru ea, de atata timp incat nici nu-si mai aminteste cum era inainte de Epoca El. Asta, in cazul in care mai era ceva inainte. Nici pentru el nu are un inceput, fiindca probabil nu si-a dat seama in ce moment felul in care ea era acolo pentru el nu a mai fost suficient.

Apoi, si-a dat seama de asta. Si o vreme n-a facut nimic. Pana intr-o zi cand a luat-o pe fata cu pantofiori rosii din comentarii la engleza, barfe, lacrimi cu sughituri si reviste de avon ca sa o duca la inghetata. Si sa-i spuna ceva. Sa-i spuna ca o iubeste.

Ea, la randul ei, i-a spus ca il iubeste. Dar n-a inteles nimic. I-a trebuit un pic sa-si dea seama ca ochii lui si felul in care ei alergau dupa zambetul ei prostesc nu se refereau la iubeste acela. Ci la altul, unul pe care ea nu l-a banuit, nu l-a simtit si nici macar nu l-a crezut la inceput. De asta a ramas cu rasul intre dinti ca la o gluma proasta. Si, la inceput, n-a spus nimic.

[In momentele cand astfel de vesti te lovesc in fata te gandesti imediat ca oamenii se asteapta ca tu sa reactionezi intr-un anume fel, atata ca poate dura putin ca sa-ti dai seama care e acela. Si simti frustrarea de a nu fi banuit nimic, cand esti abonat fidel si citesti cu inflacare fiecare numar din privirile, strangerile de mana, incruntarile, vocile oamenilor de langa tine tine sau a trecatorilor de pe strada. Pagini care sunt, de fapt, introducerea spre suflet, acolo unde se ascunde teama, uitarea, tacerea, dorinta si toate iubirile neimpartasite. Pe care le dezlegi de fiecare data, ca pe niste cifruri de seif. Si totusi, n-ai fost in stare sa descifrezi o singura iubire. Cea care te interesa. Dezolant.]

Cand a incercat, totusi, sa spuna ceva, au fost doar cuvinte dezacordate care nu sunau bine. Care nu sunau firesc. Dar el intelegea, ca de fiecare data, si mintea lui citea din golul balbaielilor ei si cuvintele care lipseau.

Cateodata trebuie sa iei decizii cu mintea, alteori cu sufletul. Sau poti arunca o moneda. Sau niciuna dintre variantele de mai sus. Ea, de exemplu, a inchis ochii si a vazut un pitic care tinea o placuta pe care scria: „o sansa”. Asa ca a mers la el si i-o dat o sansa. (Bine, nu asa: „Tine ma , o sansa!”).

Timpul a trecut si el s-a transformat pentru ea in decizia luata corect. Ea, vijelioasa si fioroasa, zbura de mana cu el, care se afla la ani lumina distanta fata de ea pe scara calmului, rabdarii&co. In zgomotul strident, el a venit sa ii zambeasca, sa ii traga parul din ochi, sa o ia in brate cand tremura de frig si sa ii sopteasca „te iubesc” in vant, fum si fosnet de corcodus. Si asa, a adus liniste. O liniste noua.

Si in continuare, in furtuna de nervi, injuraturi si ingrijorari, el apare de dupa colt cu o umbrela. Nu intarzie niciodata.

"You're one of God's better people
And you don't know
That's why you're special"

[Robbie Williams-One of God's Better People]

Vama Veche, trairi noi

2008-08-27T09:08:00.000+03:00

“Departe de tine, aproape de tine,
Departe de tine, departe...”

Am pornit hotarata sa imi iau o vacanta. O vacanta departe de mine. Am plecat ignorandu-ma dar, in final, am petrecut mai mult timp cu mine decat oricand.

Nu asteptam pe nimeni, dar am sfarsit intalnindu-ma tot pe mine: aceeasi, mai eu decat oricand. Intalnirea asta mi-a facut totusi placere: era o situatie noua, totul era diferit, dar m-am bucurat sa aflu ca eu eram tot eu. Si nu vreau sa transform toata istoria asta intr-o alta versiune a mitului “vama care emancipeaza oameni/ schimba vieti”. Nu m-am imbatat pentru ca apoi sa ma trezesc in cortul nu stiu cui, nu am fumat Mary Jane sau alte chestii, nu era sa ma bata punkerii fiorosi cu lanturi, nu mi-am inselat prietenul si cu toate astea am facut multe lucruri de care o sa imi amintesc cu placere mult timp de acum incolo. Am vazut cum e sa fiu aproape de mine, dar in acelasi timp departe de o latura mai putin reusita a mea, cea care se streseaza, se lamenteaza si se ingrijoreaza. Cat timp am stat acolo nu m-am gandit nicio clipa la ce a fost sau la ce va urma. Am trait iluzia prezentului etern.

“Cand o sa intelegi ca nu pentru fiecare lucru exista si un cuvant?”
Nicole Krauss-“Istoria iubirii”

Am fost eu, am fost noi. Au fost dimineti in care ma trezeam si nu-mi puteam alege o stare, dar nici nu ma sinchiseam: simteam ceea ce era firesc sa simt; au fost zile minunate petrecute impreuna cu oameni pe care i-as ruga oricand pe parintii mei sa ii adopte; au fost noptile in care simteam cel mai mult gandindu-ma la nimic. Cu ocazia asta am aflat ca este posibil pentru mine sa petrec atata timp in compania unor oameni si sa am senzatia ca am vazut tot ce se putea vedea, ci, dimpotriva, sa vreau tot mai mult. Pentru ca sunt oamenii pe care-i iubesc(asta stiam deja). Am aflat ca exista anumite momente si locuri in care timpul se opreste si ramai doar tu, intr-un vis-realitate. Am aflat ca poti gasi fericirea nealterata, in stare naturala, daca stii sa o descalcesti din vant, zgomot, dezordinea din camera si mormanul de haine sifonate in care l-am invitat pe prietenul nostru, un Patrocle plin de pureci, sa doarma, gazda crizata care te intampina dimineata cu: “Buna dimineata! Pofta buna! Da voi mai si mancati?!”, dincolo de marea plina de alge si meduze, dincolo de “sponsorii” libidinosi ai fiecare seri, dincolo de noptile reci cu bluze de capatat pana la genunchi in care aratam ca un hipopotam.

Si da, am inteles ca nu pentru fiecare lucru exista si un cuvant.

[Red Hot Chilli Peppers-Otherside]

AUTOBIOGRAFIA LUI "EU", PIERDUT ŞI REGĂSIT

2008-08-26T03:58:00.001+03:00

1. DESPRE PERSOANA MEA ŞI CEEA CE ŞTIU PÂNĂ ACUM DESPRE EA AŞ PUTEA SCRIE ROMANE

şi asta nu pentru că eu aş fi extraordinar de complexă sau interesantă, ci pentru că reuşesc să mă reinventez în fiecare zi, astfel încât să nu mă plictisesc niciodată de mine.

De cand mă ştiu, am fost mereu alta. Şi nu doar alta în timp, ci, de multe ori, alta in acelaşi timp. Mi-a fost mereu greu să simt că aparţin, să îmi găsesc locul, să fiu azi undeva, să îmi placă şi să îmi doresc să mă gaseasca acolo şi mâine. Oricare mâine. Mi-a fost greu să mă deschid, să arăt, să dăruiesc, fiindcă, pentru aproape oricine, ar fi fost mult prea mult de primit aşa, dintr-o dată, şi mult prea greu de înţeles. Mi-am petrecut mult timp încercând sa aleg cum ar fi cel mai bine să fiu, mai mult chiar încercând să fiu aşa şi nu altfel şi şi mai mult revenindu-mi după dezamăgirea de a nu reuşi nicicum. Am înţeles, pesemne, că nu pot fi într-un singur fel şi am încercat atunci măcar să aflu cum sunt eu. Şi aşa a trecut cel mai mult timp. Am aflat că sunt într-o mie de feluri şi că felurile mele se înmulţesc mereu şi îşi schimbă forma. Aşa, cam ca şi norii.

2. ACUM 17 ANI AM CUNOSCUT O PERSOANĂ PE CARE NICI ACUM NU AM REUŞIT SĂ O CUNOSC PE DEPLIN

Vorbesc prostii, nu o cunoşteam pe atunci. Pentru că, dacă aş fi cunoscut-o precum spun, fugeam din calea ei şi mă reîncarnam în castravete de mare. Asta s-a petrecut treptat, mult mai tarziu şi când mi-am dat seama, era deja prea târziu. L-am primit pe eu in braţe, am văzut cât e de fragil şi m-am speriat. Am fost convinsă că nu pot face faţă. Am văzut că sunt diferită (pe vremea aceea mă consideram chiar mai diferită decât era cazul) şi am început să plâng. Am descoperit tot ceea ce e antitetic în mine şi m-am urât. Am văzut cât e de greu să lupt cu mine, cu mintea mea care ma opreşte din fericire ca să pună întrebări şi m-am descurajat.

“To love oneself is the beginning of a life-long romance”

Oscar Wilde

Apoi, am mai crescut. Au fost momente când prezenţa mea devenea prea apăsătoare şi aveam nevoie de o dezlipire de propria persoană. Au fost momente când îmi spuneam că am greşit tot şi îmi ţineam morală. Şi, cu toate astea, mă întorceam mereu înapoi la mine pentru mai mult, pentru ca încă nu mă plictisisem. Şi, în plus de asta, ne lega o strânsă complicitate: au fost momente în care nu m-am mai avut decât pe mine, dar a fost de ajuns. Ma renegasem crezând ca nu-mi sunt de folos, dar când alţii nu au fost îndeajuns de aici pentru mine, cineva era încă acolo, într-un colţ, gata să mă primească înapoi(surpriză, tot eu!) Convinsă că nu am nicio şansă să mai scap de mine, am pornit împreună la drum, aşa, mai mult din lipsă de alternativă. Ulterior, am desoperit că pot învăţa să trăiesc cu mine şi, mai mult, că poate fi interesant. Şi că imi pot fi de folos. Atunci a început, de fapt, adevărata relaţie: mi-am cumpărat o lesă antipurici şi am învăţat să mă plimb cu ea. Am avut mult de luptat cu mine şi m-am câştigat zi de zi câte puţin. Am descoperit că, încetul cu încetul, pot să mă îmblânzesc, să mă autoeduc. Am învăţat să trăiesc cu mine, să mă suport. Apoi a venit încrederea, respectul de sine şi chiar iubirea(poate narcisistă şi egocentristă, dar s-a dovedit a fi ceea ce trebuia într-o relaţie care se va termina abia odată cu mine). Şi aşa am reuşit multe lucruri; poate că i-am mai dezamăgit pe altii, dar am reuşit să nu mă dezamăgesc pe mine. Am descoperit multe lucruri despre lume, despre mine, despre alţii, mi-am demonstrat că sunt capabilă de multe lucruri; m-am luat la trântă cu propriile mele limite şi le-am depăşit.

Ne mai certăm, ne mai facem mutre, ne mai îngânăm, dar, în continuare, mergem împreună spre nu se ştie ce. Am ajuns să mă cunosc bine, dar încă nu îndeajuns încât să nu mă pot surpinde uneori.

3. CUVÂNTUL CARE MĂ CARACTERIZEAZĂ CEL MAI BINE E

furia. Am încercat de multe ori să mă descriu pe mine şi, din orice capăt aş fi pornit, m-am rătăcit mereu. Asa pentru că nu sunt liniară, aşa...ca şi "ajută-l pe iepuraş sa găsească calea spre morcov", să porneşti dintr-un capăt şi să ajungi în celălalt. Am încercat atunci măcar să mă desenez. Adică nu, să îmi închipui un desen al meu pentru că desenez groaznic(în mintea mea, desenez mereu. fel de fel de lucruri. dar, de fiecare dată când încerc să le scot la lumină pe hârtie îşi pierd sclipirea). Atunci, m-am gândit că cea mai reprezentativă ar fi o mâzgălitură. Aşa, încurcată, ca un fel de dragon cu multe capete, ca un fel de labirint din care nu-i sigur că se mai poate ieşi. Sau ca un vârtej. Sau un zgomot. Apoi, am încercat să mă gândesc la anumite calităţi care mă definesc, sau defecte, dar am sfârşit prin a-mi aminti de chestiile ălea cu "3 calităţi şi 3 defecte ale colegului de bancă" pe care le făceam la şcoală şi m-am gândit că aşa nu ajung nicăieri. Pe urmă, m-am gândit la un cuvânt pentru mine. Şi tocmai pe când mintea îmi zbura la distearopalmitină, ciobâc, mojalău şi foraibăr şi eram pe cale să mă dau bătută m-a lovit aşa, din senin: furie. Şi m-am gândit că da, asta trebuie să fie. Dacă e să fac o sinteză a sentimentelor mele sau să mă gândesc ce mă face să fiu cu adevărat eu şi mă împinge înainte e, într-adevar, furia. Până acum tot ce am trăit şi am simţit a fost furie şi cu furie. M-am dat la o parte furioasă, pentru ca pe urmă să mă primesc înapoi. Furia m-a făcut să nu mă dau bătută, să mă ridic mereu de jos şi să le transform în realitate, truda lor de vise, până la urmă. Şi astfel, să-mi demonstrez mie că impossible is nothing, oricât de adidas ar suna. Am râs şi am plâns cu furie{şi am sughiţat). Furia m-a făcut să alunec în mocirla deznădejdii, şi autotorturii, de unde m-am ridicat de fiecare dată, cu mai multă furie. Chiar şi atunci, demult, când l-am iubit pe eL, am făcut-o aşa cum am ştiut eu: cu furie, nervi şi înjurături, dar cum nicio fată nu o să îl iubească vreodată mai mult (sau vreau măcar să cred asta). Viaţa mea e furie, zgomot şi furie (cel mai probabil am avut o revelaţie după ce am citit romanul lui Faulkner) şi uneori linişte în zgomot şi în furie.

4. CUM ARATĂ SUFLETUL TĂU?

spuneam că desenez lucruri pe care le văd, pe care aş vrea să le vad, pe care le pot vedea numai eu sau pe care nu le vad nici măcar eu, dar îmi place să cred asta. Şi să mi le imaginez.

Cel mai des îmi desenez sufletul. Dimineaţa, la amiază şi seara. Bine, nici chiar aşa. Însă îl desenez ca să văd cum arată. Pentru că, ştiind cum arată, îmi dau seama cum se simte, deci cum mă simt eu. Uneori e palid, alteori e hexagonal, verde cu buline rosii(nu varicelă) sau alteori pitic de grădină. Odată, arăta precum o fetiţă speriată, cu ochii rotunzi, care stătea ghemuită pe podea, cu genunchii la piept şi îsi strângea ursuleţul în braţe în noapte cu fulgere. A rămas multă vreme aşa. De altă dată a fost un bătrân cu pleoape şifonate care dormea în gară pe o cutie de carton biodegradabilă. O dată a fost panseluţă. De altă dată a fost tot fetiţă, dar era soare, râdea şi îl învăţa pe ursuleţ să joace şotron. De câteva ori, sufletul nu avea sprâncene(şi asta nu a fost atunci când îmi greşisem forma sprâncenelor şi mă chinuiam crescându-le pentru a o regăsi). Atunci era grav: era incomplet şi străveziu. Sprâncenele sunt totul.

5. AU FOST MOMENTE ÎN VIAŢA MEA CÂND MI-AŞ FI DORIT SĂ MOR

Şi nu mă refer la crizele de răzvrătire împotriva destinului din perioada prepubertăţii şi pubertăţii, când, trăind din plin sentimentul propriei inutilităţi, sau a inutilităţii vieţii în raport cu propria persoană sau a inutilităţii propriei persoane într-un ambalaj care nu vinde produsul(sâni prea mici, coşuri, şolduri inegal dezvoltate) şi alte sentimente la fel fel pline de vervă şi la fel de lipsite de sens, nici la vremurile de restrişte ale certurilor cu părintii, lipsei banilor, inimilor frânte şi a căutării chinuitoare a unui eu rătăcit în dezordinea muzicală, vestimentară şi sentimentală în care, plin de revoltă împotriva sistemului, părinţilor şi ministerului educatiei, cercetării şi tineretului, el adolescentul anunţă victorios: "I hate myself and I want to die". Întocmai idolul său, Kurt Cobain, a spus cândva. El glumea, milioane de alţii au luat toată chestia prea în serios.

În faţa acestor manifestări febrile de putere de decizie absolută asupra vieţii şi morţii eu am rămas rece. Au fost momente când lucrurile nu erau tocmai roz şi eu nu eram tocmai mulţumită de perspectivaă, însă nu m-am dovedit a fi atât de înflăcărată. Deci, nu la momentele de genul ăsta mă refer.

Eu am trăit mereu cu dorinţă şi curiozitate. Aceea de a vedea cu ce mă poate surprinde mâinele. Am trăit rasfoindu-mi nerăbdătoare viaţa şi aşteptând să trăiesc şi să simt tot mai mult, tot mai tare. Au fost câteva momente când am simţit atât de mult şi atât de tare încât am vrut să mor acolo. N-aş fi vrut să mă dau jos de sus, de la fericire. Era noapte, ploua neinteresant, iar eu eram ghemuită pe bancheta din spate a maşinii şi mă îndreptam spre casă. Atunci m-am simtit împăcată cu mine şi cu ceea ce făcusem şi am simţit linişte, multă linişte. A da, şi am mai simţit ca n-aş vrea sa mai simt vreodată altceva; tocmai de aceea, aş fi vrut să mor: atunci ,acolo. N-are importanţă unde fusesem sau ce făcusem. Însă, mi-am luat ca şi amintire o pereche de pantofiori roşii ca şi ai lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz pentru a-mi aminti mereu că viaţa mea e o poveste. Şi că, de cele mai multe ori, recompensele merită aşteptarea. Şi că majoritatea lucrurilor care, trăite doar, par irelevante, simţite te pot face să iţi doresti sa mori. Şi, mai ales, că a-ţi dori să mori nu e intotdeauna gand sinucigas, oricât de siropos ar suna.

6. MĂ TEM DE, MĂ TEM CĂ

1. Meduze

2. Înălţime

3. Lipitori

4. A dezamăgi

5. Arici de mare

6. Întuneric + singurătate (numai luate împreună)

7. Că voi _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

8. Că nu voi _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

9. Trepte alunecoase

11. Hobos

12. _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

7. AM AVUT ÎNTOTDEAUNA CONVINGEREA CĂ POT SCHIMBA

oameni, în general. Toată lumea e în stare să schimbe canalul, să-şi schimbe freza, să-şi schimbe animalul de companie sau obiceiul de a arunca dischetele demachiante în WC. Până şi ţiganii de la Şolomon sunt în stare să schimbe oale de badoc pe nuci sau fier vechi.

Am vrut întotdeauna să simt că prezenţa mea contează. Că e eu şi alţii, nu eu făcând parte din alţii. Am vrut să văd că oamenii se schimbă în preajma mea, că pot fi altfel şi mi-am dorit din suflet să fiu urâtă de altcineva decât să stârnesc indiferenţa.

Am privit oamenii, le-am observat sprâncenele, le-am fotografiat palmele, ridurile de pe frunte şi am citit în cartea fiecăruia despre teamă, singurătate şi teamă de singurătate; iubire, dezamăgire; mândrie, îngâmfare, slăbiciune împachetată în aroganţă; simplitate, complexitate; nesiguranţă cu mască de narcisism debordant; stăpânire de sine şi, cel mai adesea, lipsa ei; durere, resemnare. Cel mai tare(în afară de sprâncenele nepensate sau pensate incorect) mă doare resemnarea. Pentru că eu nu m-am putut niciodată resemna. Nici atunci când m-am trezit luptând singură împotriva morilor de vânt. Şi tocmai de aceea, poate în felul meu violent şi agresiv, m-am străduit să îi impiedic şi pe alţii să o facă.

De multe ori ţintesc sus. Poate prea sus. Pentru că am văzut oameni care merită. Şi am dorit lucruri mari pentru ei. Bineînţeles, în cele mai multe cazuri nu reuşesc. Sau poate doar parţial. Nu sunt nici măcar Andreea Marin, din păcate. Mi-a trebuit mult timp să mă obişnuiesc cu ideea că, de cele mai multe ori, nu e îndeajuns să meriţi ca să poţi primi.

Însă nu renunţ. În continuare, vreau să simt că în jurul meu se întâmplă lucruri, că ceva totuşi se schimbă. Poate că exagerez, pentru că nu sunt nici psiholog, nici peştişor auriu, nici duhul din sticlă, nici consilier şcolar şi nici zână bună. Dar ştiu că pot să ajut. Sunt convinsă de asta. Tocmai de aceea, vreau să fiu de folos, vreau să fiu alături de oameni care să ştie că pot face asta şi să creadă în lumea din mine. Sau să plec.

8. "SĂ NU-I SPUI LA ANDRADA !!!"

Asta e o replică pe care băieţii mei o folosesc destul de des. Asta ii striga fratele meu bunicii în ziua în care, accidental, a facut caca pe el(sau început de caca) şi bunica l-a descoperit. Şi tot asta repeta obsesiv prietenul meu într-o seară când era praştie de beat şi cineva l-a găsit şi i-a ţinut mâna la frunte.

Băi, vouă vă e frică de mine sau care-i treaba? Chiar aşa fioroasă sunt? Sau poate vreţi doar să mă scutiţi de anumite rahaturi, la propriu şi, respectiv, figurat(sau nu tocmai). În cazul ăsta, va mulţumesc, domnilor. :)

9. CÂND LUCRURILE NU ARATĂ PREA BINE, AM ACASĂ PE CINEVA CARE ÎMI AMINTEŞTE CĂ TOTUL MERITĂ

10. EPUIZABIL, INEPUIZABIL, REGENERABIL, NEREGENERABIL

E incredibil cum, atunci când eşti o fire reflexivă şi introspectă, poţi ajunge de la asolut orice la propria persoană. Cam ca şi la jocul ăla cu "de la orice cuvânt se poate ajunge la Gigi Becali". Ştiam asta de mai demult, dar m-am convins odata în plus atunci când geografia ne-a adus împreună pe mine şi pe resursele:

INEPUIZABILE: apa, aerul, energia solară

EPUIZABILE: REGENERABILE: animale, plante

NEREGENERABILE: zăcăminte de minerale, combustibili

tralala

Mi se părea foarte interesant. Probabil că de aceea mi-a zburat foarte repede gândul în altă parte şi m-am pomenit întrebandu-mă ce e epuizabil şi ce e inepuizabil la mine. Cred ca răbdarea mea e uşor epuizabilă, din păcate. Bine că se mai regenerează din când în când. Inepuizabilă presupun că e imaginaţia. Da, şi speranţa. Nu speranţa că... ci speranţa. la modul general. În fine, m-am intrebat apoi cum e inima. Şi mi-am răspuns: regenerabilă. Aşa, ca a unui Jedi Knight. Acum se reface încă, încet-încet, e aproape completă. Câteodată, uit că trebuie să am grijă de ea şi mă arunc cu capul înainte. Aşa am mai zgâriat-o, am mai julit-o. Au mai fost alţii care i-au tras câte o palmă, i-au lipit gumă în par sau i-au scos limba . Odată, am dăruit-o unui sogârţ deghizat în omuleţ de turtă dulce. Aşa, împachetată frumos şi cu fundiţă. Am primit-o înapoi murdară şi mototolită. I-a trebuit mult timp să se regenereze, dar a făcut-o, asa cum reuşeşte de fiecare dată.

11. MĂ CONTRAZIC DE MULTE ORI

Caut mereu. Noi sensuri, răspunsuri la întrebări. În fiecare zi ajung la concluzii cu care(culmea!) nici nu sunt întotdeauna de acord. Mă hotărăsc, mă cert cu mine şi apoi mă răzgândesc. Mă contrazic luând-o mereu de la zero, abordând o nouă atitudine şi crezând alte lucruri despre lume şi viaţă. Însă, de fiecare sunt atât de convinsă, de hotărâtă şi cred cu atâta tărie încât, ori de câte ori m-aş răzgândi, pot fi sigură că nu greşesc.

Şi aşa, sunt de fiecare dată alta, şi tot de fiecare dată, eu.

12. ODATĂ NU AM REUŞIT SĂ TAC TIMP DE DOUĂ MINUTE

Eram mică, am pierdut la "Păcălici" şi tati mi-a dat o pedeapsă: să tac din gură 2 minute. Nu am reuşit. Deşi m-am străduit, m-am dat bătută şi am zis: "Fac orice, numai asta nu!!!"

Acum nu mă mai cronometrează nimeni, dar sunt sigură ca tot nu aş reuşi.

Există multe motive pentru care oamenii vorbesc întruna. Poate pentru că ştiu totul. Ceea ce ar fi imposibil. Deci, pentru că au impresia asta sau vor să o lase altora. Sau ambele. Sau pentru că le pasă, că încă îşi mai doresc, că încă mai speră. Sau pentru că vor să se asigure că nimic din ce se întâmplă înăuntrul lor nu rămâne nerostit. Oamenii vorbesc încontinuu pentru că vor să spună, să descrie, să arate, sau pentru că vor să ascundă, să umple golul. Pentru că le e frică de tăcere.

Există multe feluri de tăcere. Tăcere poate fi atunci când nu ai nimic de spus. Ceear ce ar fi, din nou, imposibil. Deci, atunci când consideri că nu ai nimic de spus. Sau când crezi că nu merită să împarţi cu cei din jur. Tăcerea poate fi indiferenţă, răceală sau lipsă de speranţă. Sau toate la un loc. Tăcere poate fi atunci când te doare, tăcere poate fi atunci când eşti învins. Tăcând, rămâi descoperit, spui cel mai mult despre golul din tine. Dar asta numai pentru cine ştie să asculte tăcerea. Oamenilor le e frică de tăcere.

În ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte vorbăria mea sunt de acord cu toate motivele de mai sus, fără a mă sustrage de la niciunul.

13. CÂND ÎNTINDEAM HAINELE PE BALCON AM VĂZUT ACOLO JOS O MULŢIME DE OAMENI FĂRĂ SPRÂNCENE. ÎN NOAPTEA ACEEA, M-AM VISAT PE MINE FĂRĂ SPRÂNCENE ŞI M-AM SPERIAT.

...pentru că nu se poate trăi cu gândul la lucrurile care nu s-au intamplat niciodată

2008-08-25T01:05:00.000+03:00

E un pic ciudat să trezeşti la viaţă, din amintiri prăfuite şi năpădite de pânză groasă de păianjen, jurnalul roz cu cheiţă unde ai închis jocurile copilăriei, pijamaua cu ştrumfi care mirosea a transpiraţie de bebeluş, bubiţa de pe buză, aparatul dentar, satul bunicilor, mirosul de fân şi de fum, dinţii de lapte, colegele de elastic şi sotron, lacrimi pe obrajii roşii, râsete si curcubeu. E şi mai ciudat să-l vezi cum, abandonat timp de atâţia ani, bătrân, şifonat, gălbejit şi plin de riduri, el jurnalul prinde viaţă în mâinile tale. Din nou. Cel mai ciudat însă e să încerci din nou lucrul pe care nu l-ai mai făcut de atâţia ani şi să vezi că totul pare atât de firesc ca şi când nu ai fi încetat niciodată:
Să scrii. Să vorbeşti cu jurnalul, cu tine.

Unul din primele lucruri pe care le-am descoperit după ce am făcut cunoştinţă cu propria persoană a fost obisnuinţa, tendinţa sau ce o fi fiind, de a vorbi cu mine în linişte şi pe întuneric, de a-mi povesti lucruri care nu s-au întamplat şi as fi vrut să se întâmple, de a mă minţi în legătură cu cele care s-au întâmplat şi nu s-au întâmplat cum mi-a, de a inventa o grămadă de alte lucruri care nici nu mă interesează să se întâmple altundeva decât în linişte şi pe întuneric, departe. Pe realitate n-am dat niciodată doi bani, şi am căutat tot timpul o alternativă pentru tot ce e rău, absurd, jegos, trivial, liniar sau violent. La un anumit punct, diverşi au descoperit sindromul şi l-au diagnosticat drept talent literar, lăudându-l şi încurajându-l. De atunci, eu l-am renegat şi am fugit de el ca de un blestem. Am ajuns la concluzia că am o imaginaţie prea bogată pentru cineva care nu doreşte să şi-o folosească, cu atât mai puţin în intreprinderi filosofico-artistico-literare. Păstrez o combinaţie amorfă de preşcolar autist, adolescent miop şi bătrân epileptic; în mintea mea am ghemuiţi mormoloci de romane; cele mai multe n-au ajuns vreodată să aibă cuvinte, doar o formă mai mult sau mai puţin hibridă, o culoare sau un zgomot.

“A scrie înseamnă a face o plângere. Nu e mare diferenţă
între un roman şi o reclamaţie făcută la poştă.”
Frederic Beigbeder, “Dragostea durează 3 ani”

Eu am tot refuzat să scriu pentru că în general refuz lucruri. Din convingere. E poate mai uşor atunci când te doare, când te apasă. Oamenii scriu împinşi de regrete, oamenii scriu în încercarea de a îndrepta trecutul. O conştiintă încărcată ajută în astfel de cazuri. Iar eu, cum nu trăiesc sentimentul ratării, nu mă simt damnată în niciun fel şi nici nu trăiesc înainte împinsă de regrete am ales să pun lacătul peste toată lumea accea care se ascunde în mine. Adică să trăiesc şi nu să scriu. Pentru că le-am socotit mereu antonime.

Dar, pentru că ştiu că peste 50 de ani nu mi-aş putea ierta faptul că nu am încercat, am decis să îmi dau o şansă. Pentru că nu se poate trăi cu gândul la lucrurile care nu s-au întâmplat. Pentru că e singura viaţă pe care o am la dispoziţie pentru a-mi încerca toate instrumentele din dotare.

Si era noaptea târziu, stăteam înghesuită în maşină cu Răzvan dormindu-mi în brate şi mă durea îngrozitor burta de la ciclu şi am promis. Iar când am văzut Belgradul plin de luminiţe făcând cu ochiul în dreapta, de după un deal, am ştiut că o să mă ţin de cuvânt:
Să scriu. Să vorbesc cu jurnalul, cu mine.

[Pink Floyd-Wearing the Inside Out]